Zile toronteze (I)

Dat fiind faptul că în 3 săptămâni trebuie să evacuăm iubitul apartament în care am petrecut ultimul an, doar ca eu să mă mut înapoi în basement la taică-miu și Emilia să meargă în România ca să hotărască cum vrea să procedăm cu rezidențiatul pe care trebuie să-l facă, m-am gândit să vă descriu cam cum se desfășoară o zi obișnuită pentru mine în Canada. Vara, când nu mă deranjează nimic.

Ora 8. Sună alarma telefonului. Sunt boier, stau la Yonge & Eglinton și lucrez în downtown (altceva nici nu aș mai fi acceptat, după anul trecut), așa că-mi permit să mai stau în pat până pe la 8:15.

La 8:15 mă ridic din pat, și după caz, dacă mi-e foame mănânc, dacă nu, nu, dacă sunt jegos fac duș, dacă nu, nu, însă obligatoriu mă spăl pe dinți, îmi miros tricoul să văd dacă mai merge o zi, dacă nu, nu, iar uneori când îmi e lene să plec mai pornesc și televizorul sau laptopul să mai treacă puțin timp. Până nu demult mai citeam Toronto Star, dar un ziar mai prost nu poate fi decât Agenda (poate), așa că după ce am realizat că vreo 2 luni a zburat direct la gunoi (nu reciclez, sunt un porc ordinar) am renunțat la abonament.

Pe la 8:35 sau 8:40 plec de acasă. Jos de obicei superintendenții stropesc cu apă asfaltul.

Azi dimineață îl udaseră deja.

Trec pe lângă șantierul unde probabil peste un an sau doi vor răsări niște megablocuri, și de multe ori trebuie să mă opresc să aștept să iasă câte un camion de acolo. Că au un angajat care se ocupă exclusiv cu oprirea traficului (motorizat și pietonal) ca să iasă basculele de pe șantier.

Mărețe construcții se înalță pe Broadway.

Și o iau în jos pe Yonge către stația de metrou, pe lângă cerșetorii din colț de la Tim Horton’s care sunt deja la lucru la ora aia. La intersecție cu Roehampton e o tonetă de hotdogi care se deschide cam pe atunci. E întreținută de un cuplu de polonezi sau esteuropeni oricum, dar aparține unui chel gras care arată exact ca un personaj negativ dintr-un film luat la nimereală. Și care altă treabă nu are decât să stea toată ziua și să bea cafea la Country Style Coffee în timp ce-și supraveghează sclavii.

Stația de metrou cu CN tower la orizont

Ajung la metrou după 8:50 și realizez că din nou voi întârzia. Încerc să intru ultimul în vagon, că Eglinton e ultima stație unde ușile se închid pe partea stângă până cu o stație înainte de destinația mea, așa că mă voi putea sprijini de uși ca un puturos până la lucru.

20 de minute durează să ajung la stația de metrou lângă care lucrez. E trecut de 9. Uneori e 9:10, alteori 9:15. Uneori și mai târziu. Așa că mă cuprinde un sentiment de conștiinciozitate și o iau la goană pe lângă puhoiul de clasă muncitoare care stă la coadă la scările rulante, ca nu cumva să se surmeneze urcând 30 de trepte. Niciodată nu urc pe scările rulante, decât dacă mă forțează cireada s-o iau într-acolo. Ies afară din gaura de metrou și zâmbesc fericit că nu e frig. Am realizat că nu știi să apreciezi cu adevărat căldura până când nu afli ce e ăla frig adevărat.

Cireada se îndreaptă spre muncă.

În aceeași goană cu pas sprințar parcurg și cei 100m rămași până la lucru, mai trec și pe roșu la un semafor uneori, că doar sunt în întârziere. Ajuns însă în clădirea în care lucrez, parcă mi-am îndeplinit misiunea. Nu mă mai grăbesc. Ba sunt chiar nesimțit de încet de parcă lenea celor care-și așteptau rândul la scările rulante în stația de metrou a fost contagioasă. Iau liftul până la etajul 2 din 4 și ajung la lucru.

Restul zilei într-un post viitor.