Zilele astea am întâlnit un alt om interesant, olandez, trecut de cincizeci de ani, în vizită de o lună în Canada. L-am cunoscut la un chef săptămâna trecută, unde a fost adus de prietenul meu malaezian. Am început să vorbesc cu el pe olandeza pe care o mai rup după 4 ani, și cum se întâmplă de obicei când fac asta, a fost profund mirat cum eu ca român știu să vorbesc nederlands. Pentru că în cazul în care nu știați, noi românii avem în Europa renumele de a fi animale cu capacitate intelectuală limitată, a căror principală ocupație este furtul din buzunare. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum, sunt convins că vor fi suficiente ocazii să mă lamentez pe tema asta odată ajuns înapoi pe vechiul continent.
Ceea ce vreau să vă spun e că olandezul ăsta a umblat peste tot în lume. Peste tot. Și în România. Din palmares îi mai lipsesc Columbia, Surinam, Portugalia, vreo 10 țări din Africa și vreo 5 din Asia. Atât. A lucrat timp de 17 ani ca ceva auditor internațional, și era plecat 3/4 din an. După ce a încheiat-o cu firma respectivă nu s-a putut calma, și în loc să negocieze bani cu noii angajatori a negociat zilele de concediu. Ca atare are 2 luni pe an pe care și le petrece prin țări străine.
L-am întrebat cu ce preț a plătit treaba asta și dacă regretă. Mi-a zis că trebuie să te hotărăști ce vrei, că dacă vrei să călătorești așa nu poți avea familie, nu poți avea un câine, nici măcar o plantă de apartament nu poți avea. Și a mai spus că regretă puțin faptul că nu are copii, dar probabil că e doar o fază trecătoare, și că dacă ar putea schimba ceva din trecut în nici un caz nu ar fi călătoriile.
Și eu cred la fel, și mi-aș dori o viață ca a lui. Călătoriile sunt cele cu care rămâi, nu casele, nu mașinile și nici un fel de alte bunuri.
Am scris despre olandez pentru că mi s-a părut inedit, dar oameni interesanți am întâlnit aici la tot pasul. Îmi place faptul că pot vorbi cu ei chestii interesante, atât inteligente cât și prostii, fără ca fiecare discuție să degenereze penibil în bani, afaceri și relații, cum se întâmpla aproape de fiecare dată în rromânia și mă scârbea. Sunt oarecum același tip de discuții lipsite de griji pe care le aveam cu prietenii în liceu, doar că din cauza vârstei la alt nivel. Și am mai ajuns la o concluzie referitoare la oamenii pe care i-am întâlnit aici – americanii și canadienii nu sunt ignoranți. Cel puțin nu toți. Dintre toți canadienii pe care i-am întâlnit aș putea spune că doar unul este odios de dezinformat, iar din câte am remarcat americanii sunt în general ceva mai rupți de realitate decât canadienii. O adevărată dovadă de ignoranță însă este afirmația că ‘nordamericanii sunt tâmpiți și nu știu unde e rromânia pe hartă’ atunci când tu nu ai habar care e capitala Sloveniei de exemplu. Sau atunci când toată planeta se uită la tine în jos, dar tu te bați cu pumnul în piept cât de inteligent și șmecher e neamul tău.
Acum câteva săptămâni am hotărît eu că-mi lipsesc niște insigne punkoase, că îmbătrânesc și am nevoie de ajutor în lupta mea cu procesul de maturizare. Din păcate n-am găsit nimic pe gustul meu așa că am apelat la web să mi le fac singur. Și dacă tot mi le-am făcut (una cu Audrey Hepburn mi-a fost refuzată pe motive de copyright) am zis să le pun și la vânzare. Și stupoare, se vând, iar eu încasez între 14 și 50 de cenți la fiecare vânzare. Prin urmare, am mai creeat câteva și pentru fete, și vă poftesc să nu rezistați talentului meu artistic și să cumpărați cât să beu și eu o berică.