Blogu' lu' pește

Blog

  • Al treilea examen de conducere

    Azi am dat al treilea examen de conducere din viata mea. Nu, n-am picat niciodata, ci am dat examen pentru trei permise diferite. Daca primele doua examinari au trecut neobservate, pe asta nu-l voi uita prea curand. Vedeti voi, cand dai testul de drum in Canada trebuie sa vii cu masina ta, care trebuie sa treaca niste teste de bun simt. Am optat sa dau pe gioarsa lui tata-miu de Hyundai Accent roz (da, roz), de pe vremea hunilor, ca se apropia de dimensiunile masinii proprietate personala din Romania.

    M-am invoit de la lucru sa plec mai devreme si la 3 eram in poligon. Stand in masina si asteptand examinatorul radeam de unul ca nu ii trecuse masina testul, ca nu i se aprindea un stop. Si atunci am zis, hai sa verificam si noi stopurile. Stupoare – nu se aprindea niciunul. Panica, sigurante, stopuri dezmembrate, etc. Nimic, becurile negre de arse ce erau.

    Si iata ca vine si examinatorul. Un chinezoc plictisit si cu chef de mers acasa, care parca s-a luminat la fata cand a vazut ca masina nu trece testul. Se vedea deja mancand sushi in timpul antrenamentului de karate (vai ce prejudecata). Si cum imi completa mie formularul ca nu a trecut masina testul, urmand sa-mi incaseze oricum jumatate din taxa de examinare, imi vine o idee: “Dar daca dau examenul pe o alta masina?”. Deosebit de amuzat, chinezul zice ca daca fac rost de o masina intr-un minut ma lasa. Eu ii cer doua. E de acord, din ce in ce mai amuzat. Ghici, in 2 minute aveam alta masina si mi-am dat examenul. Am uitat sa directionez rotile inspre strada (am facut taman opusul) la parcarea in rampa (da e o regula imbecila aici), dar in rest a fost totul ok. De azi, cu permisul vechi anulat si cu cel temporar pana imi vine cel nou, pot conduce oriunde, oricat si oricand si in Canada. Iuhu!

    G2

  • Feeling like a Monday (but someday, someday…)

    Imi tot propun sa scriu unele chestii de cateva zile, dar nu apuc sa fac niste poze ca sa si exemplific. Asa ca voi scrie fara poze ceva mai tarziu despre oamenii pe care-i vad in fiecare zi.

    Se vede ca nu-mi place slujba asta. Cand am inceput blogul lucram deja de ceva vreme la Netvis, si cu toate astea am vorbit despre firma cred ca de maxim doua ori cat timp am fost angajat. Dovada ca nu ma deranja deloc.

    Azi sunt cam obosit ca a picat nu stiu din ce motiv serverul de la lucru si a fost o panica generala de mare amploare, telefoanele sunau, oamenii se vedeau deja pierzandu-si casele ca nu-si vor mai permite ipotecile dupa ce bossul cel mare observa ca nu mai merge programul in care are el overviewul incasarilor. Pe mine de fapt m-ar fi amuzat situatia daca nu erau atat de penibili panicatii. Dar ca atare m-am prefacut si eu ocupat si chiar am cautat – fara vreun rezultat relevant insa – solutii. Reiese ca hiba era din drepturile read/write pentru un shared folder. Intrebarea cum ca de ce se tin aplicatiile web in shared folders si nu in directoare virtuale, ma depaseste.

    Urmeaza deci zilele astea cate ceva despre chestiile pe care le vad zilnic pe autobuz.

  • Tagged

    Am avut onoarea de a fi tagguit de zuza. Exista totusi o problema, si anume ca trebuie sa aleg 2 carti care-mi plac, iar ceea ce lecturez eu de obicei sunt instructiunile folosirii masinii de spalat si datele detergentilor (cand sunt la buda), ziare, reviste (ocazional), enciclopedii si carti tehnice (programare, acvaristica, etc.). Am o fobie fata de beletristica inca din gimnaziu cand am fost pus sa citesc Cuore, Inima de Copil. Inainte sa parcurg cu greu rand cu rand voma lui Amicis imi placea sa citesc. Citeam tot felul de carti din seria aia in format A4 pe care toti copiii anilor 80 le aveau, gen Fram, Robinson Crusoe, Cartea Junglei, etc., si imi placea la nebunie Vlad Musatescu (chit ca nu era pentru copii). Ei bine, de cand am fost fortat in clasa a cincea sa citesc Cuore, mi-a mai placut sa citesc doar Pif. Ca sa nu par incultul iremediabil posibil educabil tin sa specific ca totusi mai gasesc si acum carti interesante dar nu mai e acelasi lucru ca in copilarie.

    Cum spuneam, acum citesc mai mult instructiuni de folosire, ziare si carti tehnice. Dar ar fi oarecum jenant sa scriu ca nuvela mea preferata e Ariel si Lenor si romanul favorit Inmultirea la Anabantidae. Asa ca ma voi stradui sa gasesc doua carti care-mi plac.

    Cartea mea preferata a tuturor timpurilor, este, fara indoiala, Aventurile lui Habarnam si ale Prietenilor sai. Aceasta capodopera a rusului Nikolai Nosov ar trebui predata in ciclul primar, ca sa invete copiii ca e ok sa fi rebel intr-o societate cu dobitoci gen Stie Tot.

    Iar a doua carte este, oricat de cliseu ar suna, The Catcher in the Rye. Cand am citit-o prima oara se potrivea atat de bine cu perioada prin care treceam incat a devenit o borna kilometrica din viata mea. Iubeam limbajul, stilul, trairile personajului, am iubit totul la cartea asta. Am citit-o intr-o seara si a doua zi am citit-o iar. Si da, am fost primul din generatie care am citit-o, si toata lumea m-a crezut tocilar ca stiam totul despre ea atunci cand a venit vremea sa ne fie predata la ora de engleza. 🙂

    De tagguit cred ca ar mai fi doar Mihi si skandalouz. Deci, 2 carti?

    P.S. Da zuzo, m-a ajutat s-o las mai moale cu posturile pesimiste pe care le scriu in ultima vreme. Thanks!

  • Constatare

    De cand am plecat de acasa:
    1. scriu prea des;
    2. scriu posturi prea lungi.

  • KKKramer

    KKKramerDe ceva vreme tot vreau sa scriu neste chestii mai amuzante, dar tot apar schimbari in viata mea. In fine azi m-am mai binedispus dupa ce am fost platit pentru prestatia din prima saptamana la lucru si vom discuta despre un caz amuzant din showbiz. Aveam de ales dintre doua optiuni: 1. quebecuazii au fost recunoscuti ca natiune in interiorul Canadei, si probabil in 5 ani America de Nord va fi compusa din 3 tari, si 2. criza lui Michael Richards aka Kramer din Seinfeld, in care isi varsa nervii pe niste negri. Cum mi se rupe de Quebec (si de Canada in general, fie vorba intre noi), sa vorbim despre Kramer.

    Nu stiu cat s-a discutat in Romania pe tema asta dar aici e o cacare pe sine generala, mai ceva decat la injuriile aduse evreilor de catre Mel Gibson in urma cu cateva luni. Povestea: Michael Richards isi vedea bine mersi de treaba facand standup comedy, cand doi negri din public l-au intrerupt si l-au scos din sarite. Ca atare a dat drumul unei serii de injuraturi cu tenta rasiala. Filmul aici.

    Realizand probabil ca a comis o posibila sinucidere a carierei, s-a disculpat imediat in numeroase talkshow-uri, la stiri, etc. La fel ca Mel Gibson. Si acum urmeaza ceea ce ati asteptat cu totii: marea mea dilema.

    Cine crede ca Mel Gibson nu e antisemit si Michael Richards nu e rasist, e naiv. Si atunci de ce sa te caci pe tine si sa te ascunzi? Din cauza societatii americane. O gramada de oameni sunt antisemiti si/sau rasisti, dar totul e legat strict de perceptia pe care o au ‘victimele’ si de felul in care acestea influenteaza societatea. De ce negrii se pot apela cu acel cuvant intre ei, si de ce mi-e mult mai simplu chiar si mie sa scriu ‘fuck’, ‘FUCK’, ‘f.u.c.K’, ‘cunt’, etc. decat ‘The N-word’, fara sa-mi fie teama ca-mi va fi suspendat contul (serverele pe care sunt stocate datele astea sunt nordamericane)?

    Mi se pare o dovada teribila de ipocrizie sa te caci in asa hal pe tine cand esti injurat cu un termen pe care-l folosesti si tu in mod curent, si nu doar atat, ci mai ales reactia opiniei publice mi se pare exagerata. Faptul ca nu permiti ca un alb sa ti se adreseze cu un termen, dar ii permiti acest lucru unui alt negru reprezinta DISCRIMINARE.

    Termenul nu trebuie perceput ca fiind atat de grav. De fapt, e ca si cum i-ai zice unui necunoscut in Romania ‘Bai pula’. ‘Bai pula’ se foloseste intre prieteni fara sa deranjeze pe nimeni, dar daca i-o spui unui strain se simte lezat. E exact aceeasi situatie. Dar iti sare opinia publica in cap? Te invita Dan Diaconescu si Nasul la talkshow sa te intrebe cum ti-ai permis sa i te adresezi asa unui necunoscut? Ma indoiesc. Sau poate Dan Diaconescu te invita, nu stiu. 🙂

    Nu-mi amintesc asiaticii sa se fi cacat in asa hal pe ei, si nici albii cand sunt numiti de asiatici ‘piele de porc’. Dar negrii si evreii, frate, parca sunt niste mironosite. Ei si fotbalistii care simuleaza. O fi avand de-a face cu faptul ca au fost persecutati in trecut, dar mai ho, pe bune acum. Si romanii au stat sub dominatie turca, apoi austro-ungara, au mai fost si fanariotii pe la acolo… Nu cred ca le-a fost prea usor nici stramosilor nostri, si de aia tot nu ne ofuscam in asa masura. Sau indienii. Au mai ramas 5% din cati erau initial, dupa ce au fost macelariti de-a lungul timpului. Nu se face atata caz pe tema asta. Sunt indieni, si prin atitudinea lor sunt cool. Sunt diferiti, dar de aia nu trebuie s-o faca in mod ostentativ.

    In alta ordine de idei, sa incerc sa fiu naiv pentru o secunda si sa consider ca rasismul poate ca nici nu exista cu adevarat in cazul KKKramer. Daca negrii respectivi ar fi fost albi cu urechile de jumatate de metru si Richards i-ar fi facut ‘urechiati’, s-ar mai fi cacat pe ei ‘that being uncalled for’? Probabil. Fucking pussies.

    P.S. pentru cunoscatori: Bine zicea Chescu “Nu le zici negroes ca se shupara. Le zici aaaaafro americans!”

  • TicTacTicTac zbura timpul

    TictacCa sa nu mai scriu doar strict la subiect despre cele intamplate mie, as vrea sa aberez oarecum in legatura cu aceste fapte, despre timp. Poate v-ati dat seama, poate nu, dar… ba frate, ce zboara timpul!

    Iar e decembrie in curand, si intr-o luna vom fi in 2007 si va mai fi trecut un an. Si parca ieri ramasesem perplex si scarbit cand auzisem imnul Romaniei pe ritmuri de manele. Ma simt de parca pantofii pe care ii aruncam acum un an i-am purtat doar acum o saptamana. Iar Revelionul din 2004/2005 petrecut la tara a fost luna trecuta, chiar inainte de Halloween. Toate amintirile ultimilor 5 ani sunt atat de vii incat parca nu ar fi trecut sute si mii de zile de la intamplarea lor. Si totusi am simtit cum s-a scurs timpul. Parca as scrie in blog dintotdeauna si nu-mi mai imaginez cum era viata pre-Emilia. De ce pare timpul sa fi zburat atat de repede si in acelasi timp sa fi durat o vesnicie?

    Am gasit de-a lungul vremii mai multe teorii, de la una aberanta cu dezaxarea pamantului de pe orbita si accelerarea timpului in mod real din acest motiv, pana la cea mai plauzibila, conform careia timpul trece tot mai repede pe masura ce imbatranesti. Exemplificand, pentru un copil de 5 ani, un an reprezinta 20% din intreaga sa viata, pe cand pentru un adult acest procent scade semnificativ cu fiecare an, si deci scade si importanta fiecarui an, fiind perceput mai scurt. Oarecum logic.

    Un alt fapt e ca timpul zboara cu atat mai incet cu cat te plictisesti mai tare. Imi amintesc de interminabilele ore de 45 de minute din liceu, sau si mai rau, de orele de Nachsitzen la idiotul de Klein care parca durau cat tot restul zilei.

    Problema mea cea mai mare e ca mai nou timpul zboara si cand nu fac nimic. Ce-i drept, au trecut cred ca ani de cand nu am mai raspuns la intrebarea “Ce faci?” cu “Ma plictisesc”. Intre timp consider plictiseala drept un lux, de care foarte rar ma pot bucura.

    Ne vedem raspoimaine deci, la sfarsitul lui martie, in Timisoara. 🙂

  • De ce urasc corporatiile

    De ce le urasc?
    Pentru ca azi mi-a fost reprosat la lucru faptul ca nu port cravata.
    Frumos, nu?

    Uite asa se indobitocesc oamenii, li se distruge personalitatea si se creeaza un soi de natiune de droizi care respecta regulile de bun simt nu pentru ca asa simt, ci pentru ca asa trebuie. Ei bine, cu mine o sa le mearga fix atata timp cat o sa am nevoie de ei. Dupa care, in ziua demisiei, o sa ma imbrac in ninja doar ca sa-i vad cum reactioneaza. Sau in Batman, inca nu m-am hotarit.

  • Ma mai intreb din cand in cand…

    …cum au ajuns unii la master. M-am mai intrebat si inainte, dar uneori ramai de-a dreptul siderat cand vezi ce debiteaza unii sau altii. Va rog sa-mi ziceti ce ati inteles din urmatorul citat de pe mailing list-ul masterului pe care l-am abandonat, si daca persoana in cauza merita sau nu sa treaca de ciclul primar:

    Ceau!
    Adrian trebuie sa prezentam proiectu ala la herbei si tre sa il si facem asca trebuie sa vi bsi tu de sambata ca pana luni sa il facem ca trebuie sa-l prezentam.
    Pa mai vb

    Cum bine stim insa, Romania are cei mai profesionisti absolventi de universitate, master, doctorat, etc.

  • Ce futaiu’ fac io aici?

    Azi eram la lucru. De fapt ieri. Posturile se posteaza la data Romaniei, ca nu am schimbat inca pe server, deci cam toate s-au intamplat cu o zi inainte. Sa continuam.

    Azi eram la lucru. Si stateam la lumina neonului prefacandu-ma interesat, cu o fereastra de SQL Server pornita, una de Visual Studio si una de Visual Sourcesafe. Si cum ma obosea pe mine flicarul alburiu al neonului s-a facut ora pranzului. Am iesit afara la o plimbare, sa-mi mai clatesc ochii.

    Cum compania e in mijlocul pustietatii, m-am invartit in jurul cladirii si am aflat ca in aceeasi cladire mai sunt, printre altele, o cafenea de truckeri, un club de striptease si un service auto. Mmm, si ma mir ca nu am lumina naturala. In fine. Plimbandu-ma eu asa pe la soare ca un soparl ce sunt, m-am oprit la un moment dat si am avut o revelatie: Ce futaiu’ fac io aici?

    Nota 1: Ce futaiu’ fac io aici = traducere libera din engleza, ca de cand sunt aici evit sa folosesc engleza cand vorbesc/scriu in romana mai rau decat inainte, ca sa nu par jenant cum sunt atatia altii care-si uita limba. Desi oamenii astia merita un post al lor, ca imi lasa impresia ca de fapt n-au vorbit niciodata ca lumea romana.

    Nota 2: Poate va intrebati care-i problema mea cu soarele. Problema mea cu soarele si lumina naturala e ca a mea camera din Timisoara are o juma de perete de geamuri spre sud. Computerul e la geam, si cum lucram eu zi de zi an de an de acolo, iarna eram bronzat ca tractoristii. Iar acum sunt intr-un loc unde nu am nici macar lumina, darmite razele soarelui sa-mi paseze energie, si la fiecare sfarsit de zi sunt frant chiar daca nu am facut absolut nimic.

    Deci, ce futaiu’ fac io aici?

    Sunt unii care stau ani de zile si asteapta viza de Canada. Eu nu am asteptat deloc.
    Sunt unii care odata ajunsi aici asteapta luni si luni de zile sa se angajeze, si atunci se intapla de regula prin recomandarea unui cunoscut. Nu a fost cazul meu.

    Totul mi-a fost servit pe tava. Recunosc, cam toata viata am avut noroc, s-a ajuns pana la chiar a mi se zice, de nevasta-mea si de prieteni “Ba, tu realizezi cat noroc ai de fapt?”. Problema este ca trebuie sa-ti si accepti norocul. Degeaba am eu noroc acum, cand eu nu-l percep ca fiind noroc. Clar, mi-am gasit de lucru, chiar oarecum in domeniu, dar nu e ceea ce vreau. Va spun din experienta ca norocul ti-l si faci intr-o oarecare masura. Exista factorul aleator, haosul, neasteptatul, care-ti da scanteia de noroc, dar apoi TU trebuie sa faci si sa intretii focul. Eu asta am facut-o toata viata prin calitatile mele sociale pe care le-am exploatat la maxim, prin tehnica prin invaluire (sunt un expert in aceasta sarlatanie), si, de ce sa nu recunosc, prin munca. Dar pentru toate astea e nevoie de motivatie.

    Imi amintesc cand m-am apucat in 2003 de olandeza, ne tot zicea proful cam la jumatatea primului an, ca totul depinde de motivatie. Daca nu esti motivat pur si simplu n-o sa mearga. Cu olandeza la mine, dupa primul an, motivatia a fost ‘daca tot am ajuns pana aici, de ce sa renunt?’ si am continuat pana la capat. Dar totusi motivatia era acolo, aveam cativa colegi super si rezultate bune fara un stres exagerat. Singurul sacrificu pe care l-am facut a fost ca nu am iesit vinerea in oras timp de 2 ani pentru ca sambata la 9 aveam intre 2 si 5 ore de olandeza.

    Aici motivatia nu exista. Sacrificiile sunt destul de mari, nu ti-e tot una sa lasi familie, prieteni si locuri cunoscute in urma fara a avea un scop precis si bine definit. Nu sunt sigur ca vreau sa traiesc aici. Am intalnit romanii din Canada, si de regula (cu foarte mici exceptii) se impart in 2 (doua) categorii: inginerii frustrati si copiii cu crize de identitate despre care scriam mai demult. Eu nu fac parte din nici o categorie. Nici Emilia. Je personal sunt un melanj de trasaturi: rebel dar si putin conformist, cu picioarele pe pamant dar si putin artist. Nu ma pot inscrie intr-un tipar. Adica teoretic as putea, dar nu se suprapune cu nici unul intalnit aici. Am venit aici cu o convingere puternica, si desi mi-au iesit pana acum absolut toate pasentele, simt ca nu apartin de locul asta si in momentul de fata imi pare ca probabil nu o voi face niciodata. Se pare ca sunt mai roman decat credeam.

    Am avut deci aceasta revelatie. Atunci insa a intervenit ratiunea si am realizat ca si daca m-as intoarce in Romania ar trebui sa lucrez pe bani putini (sau sa stau sa caut o noua firma straina pentru care sa lucrez), m-as izbi din nou de badarania tipic romaneasca, de lipsa desavarsita a calitatii serviciilor si de mafiile locale din fiecare domeniu. Mi-am dat seama ca e prea devreme sa ma exprim, desi cu jobul e cam clara situatia. Daca nu-mi place de la inceput, cand nu am mare lucru de facut, nu va deveni cu nimic mai bun in timp. Mi se pare absolut hilar sa realizez ca toate frustrarile mele actuale mi se trag din lipsa luminii naturale, a colegilor misto, dar mai ales din cauza dress code-ului penibil pe care trebuie sa-l urmez.

    Momentan a intervenit ratiunea. Dar ratiunea se simte tot mai obosita, fiind sub efectul halucinogen al sentimentelor si al impulsurilor rebele la care nu sunt dispus sa renunt. Pentru ca cei mai interesanti oameni pe care i-am cunoscut, indiferent de varsta, nu se imbracau la costum si nu se incadrau in tiparul penibil al albinutei de 8 la 4 sau 9 la 5. Daca ma pui sa lucrez intr-un mediu pe care nu-l accept voi fi obosit si neproductiv. Ramasitele anarhice din mine ii vor trage mai devreme sau mai tarziu o bata peste cap ratiunii, care va cadea in inconstienta. Si stim cu totii ce naste somnul ratiunii… Nu, nu neaparat monstri. Dar inconstienti care actioneaza sub impulsul instinctului si al sentimentelor care au adormit ratiunea, cu siguranta.

  • Mirifica noua slujba

    Eh da, a trecut si prima zi la noua slujba. Mama they try and break me, cum zicea o formatie care-mi placea prin liceu. Ma obliga sa ma imbrac la costum. Zilnic. Ma inchid intr-un hol cu oameni mult mai batrani, fara lumina naturala, in fata unui calculator 9 ore pe zi. Desi sunt in departamentul pulii IT, n-am acces la net decat cu Internet Explorer. Nici macar Firefox nu merge, de IM ce sa mai vorbim. Oricum nu stiu cat as putea sa vorbesc cu lumea avand in vedere ca stam toti la gramada, nici macar n-avem cubicleuri. Am zis ca totul e pe hol? E mizer, si da impresia holurilor sala de asteptare de la Judetean.

    Am zis ca trebuie sa ma imbrac la costum? Dar ca trebuie sa ma barbieresc zilnic? Jeezas, parca as fi la fucking relatii publice.

    Dar, evident cum ar zice pulili cu urechi de pe aici ‘beggars can’t be choosers’, si deci pana una alta trebuie sa ma complac in aceasta situatie. Concediul e o poveste care la astia se intampla in numar de 10 zile doar dupa un an. Si atunci, daca tot lucri ca software developer, nu e mai bine sa lucrezi pe contract cu salariul dublu decat il am acum? Ba normal ca-i mai bine, doar ca momentan trebe sa-i fac actele Emiliei.

    Imi e dor de Netvis.