Deci weekendul ăsta, ca să uităm de cenzuri și prostii am hotărât să mergem la Niagara Falls. Niagara e locul unde sunt duși toți românii în momentul în care pun piciorul pe sol canadez, după care nu mai sunt duși nicăieri. Emilia a fost excepția, a mers mai întâi la Montreal și a ajuns la măreața cascadă doar după aproape un an.
Cenzorii ma obligă de azi să-mi revizuiesc atitudinea a ceea ce scriu pe blog, postez pe flickr, sau fac pe net în general.
Probabil că ați remarcat că au dispărut posturi sau au fost modificate.
This sucks. Ca în România comunistă.
Later edit: La Montreal a fost fain.
Mâine dimineață plec pentru vreo 4 zile la Montreal.
N-o să scriu nimic, probabil nici n-o să intru pe net.
Să fiți cuminți și să-mi scrieți mailuri.
Zilele astea avem onoarea de a o caza pe mătușa personală a subsemnatului cu familia ei, care, din coincidență sau nu, ne sunt și nași de căsătorie. Motivul cohabitării temporare este vânzarea apartamentul găștii anterior menționate, care urmează a se muta pe meleaguri mai calde și călcate ocazional de uragane (asta ca să nu mor de ciudă).
Și cum suntem noi atât de aglomerați pe metrul pătrat de apartament ce-l deținem, au fost umplute și frigiderul și congelatorul aferent cu de de-ale gurii, nu care cumva să suferim vreo secundă de fomiță. Iar cum ironia soartei stă mereu la pândă după colț, gata să-ți dea o măciucă peste cap atunci când ești mai nepregătit, cu o noapte în urmă a început frigiderul să mârâie ca o drujbă de calibru mediu. Lucru care în mod normal nu m-ar fi deranjat exagerat de tare, doar că în debaraua apartamentul mai sus menționat nu există nici o delimitare de tip perete între bucătărie și sufragerie, unde sforăi eu de câteva zile.
(more…)
Dragi cititori, dat fiind faptul că am adăugat un nou plugin pentru sunete, mi-a venit geniala idee de a introduce o nouă categorie de posturi. Melodia săptămânii, ca să vedeți ce mai ascult din când în când. Nu vă așteptați la updateuri săptămânale însă.
Și deci, without further ado, melodia săptămânii ăsteia și celei viitoare:
Tom Petty – The Apartment Song, pentru că Tom Petty e cool, a fost și primar în Postman, pentru că piesa e faină, și de la 1:06 are un solo à la Buddy Holly, care e străbunicul punkrock-ului nostru cel de toate zilele.
Click aici:
[audio:http://www.qaoss.com/FILES/f38a96db2f5142ed80a270ae15bf3bd7/aud_1a0aebad812849beb383820f97d1d96a.mp3|titles=The Apartment Song|artists=Tom Petty]
Azi am stat acasă și nu am făcut nimic. Absolut nimic, ca în vremurile bune. Nici nu am ieșit din casă.
M-am trezit la 8:30 și am trimis un mail să-i anunț că încă sunt răcit și că nu vin la lucru, după care am dormit mai departe până la 12. Am mai stat prin casă nefăcând nimic până pe la 5 după care m-am culcat iar și am dormit până la 8 seara.
Mi-am făcut plinul cu somnul, deci dacă weekendul ăsta ține vremea cu mine ar trebui să fie interesant. Și așa ar trebui să fie fiecare săptămână – să zicem 10 ore de lucru pe zi luni și marți, apoi miercuri liber, joi și vineri iar câte 10 ore, și weekendul iar liber. Sau aș putea lucra cum lucram din România de acasă și atâta timp cât îmi făceam treaba nu mă interesa dacă era zi lucrătoare sau nu.
Am uitat să vă spun că mi-am luat concediu o săptămână în iulie și mai avem și un long weekend peste două săptămâni.
Și prin august vreau să fac asta. Pentru că am înnebunit de tot.
Azi am mers, contrar așteptărilor, la lucru. Eram răcit cobză și colegii vroiau să mă trimită acasă ca să nu-i contaminez, dar am rezistat ca un erou până la ora 5 și ceva, pentru impresie artistică. Mâine sper să mă simt mai bine, că la lucru nu voi merge.
Dar nu despre asta doream de fapt să vorbesc, doamnelor și domnilor, ci despre niște vremuri trecute care mi-au fost readuse în minte de o simplă poză veche pe care am văzut-o pe net. Se face că era un tip care o îmbrățișa pe o tipă, iar respectivul tip purta la mână un ceas câștigat la promoțiile Monte Carlo (nu am atașat poza, nu o căutați). Da, ceas din ăla mișto, metalic, cu curea albastră, de care se dădeau pe vremuri la concursurile cu țigări. Și atunci mi-am amintit cum fumam în liceu ca bezmeticii ca să strângem cupoane din pachetele de țigări să ne luăm, printre altele: butelci de alcool de la Lucky Strike, brichete Zippo tot de la Lucky Strike, geci de la Lucky Strike (doar Mihi a avut, furnalul de el), ceasuri deșteptătoare de la Pall Mall (două, unul încă îl mai folosesc, very nais), brichete care mai de care mai fensi-shmensi, set de cești de cafea de la Pall Mall (de asemenea le mai am, tot very nais), și tot felul de alte prostii.
(more…)
…ma incearca de cateva zile. Am sfidat-o cu vajnicie pana azi, dar se pare ca m-a invins. Cand am ajuns acasa nu eram obosit dar m-am culcat cateva ore sa ma incarc cu energie sa-i dau in gura, mama ei de viroza. M-am trezit insa cu febra, ceea ce e fix opusul a ceea ce mi-am dorit. Poate e cazul sa scot din maneca asul numit sick days pe care inca nu l-am folosit si sa mai frec menta pe acasa.
Asta asa, ca azi tot am avut meci cu cretina de project managera care n-a vrut sa-mi dea liber pe 30 iunie ca sa-mi fac long weekend de Canada Day. Pana la urma am scos-o la capat dar va veni si vremea dulcei razbunari cand ii voi face viata un calvar la lucru. Cam pe la sfarsitul lui septembrie. 😀
Zilele astea mi-am dat seama cât trebuie să fiu de enervant iarna.
Pentru că de vreo 10 zile s-a încălzit vremea până a sărit calul (35°C și chiar mai mult) eu sunt într-o bună dispoziție rară. Mereu zâmbesc, chiar tâmp uneori, fie că am arsuri pe brațe (de sâmbătă), fie că bate soarele și de-abia poți respira, fie că plouă cu clăbuci – pentru că după atâta iarnă și frig am meritat vremea asta pe deplin. Și nu sunt ironic, chiar mă bucură temperaturile caniculare de care avem parte zilele astea.
(more…)