Despre când era să plecăm împreună

Din păcate obţinerea unei vize e la latitudinea unei singure persoane, nu a unei comisii, cum consider eu că ar fi firesc. Dacă persoanei ăleia nu-i place mecla ta, sau s-a trezit cu faţa la cearşaf, nu primeşti viză. Uite aşa a păţit azi şi Emilia. Cucoana aia a considerat că eu mi-am asumat riscul de a sta departe de gagică-mea când am devenit rezident. No shit, fuck you, cucoană.

Am hotărât scrierea episodului sub formă de povestire, ca să fie mai interesant şi să mă descarc puţin.

Într-o zi de vară a anului 2000, Dumnealui era la munte, la Gărâna, cu prietenii săi apropiaţi, puşi, la fel ca şi Dumnealui pe fapte mari. Mai exact pe băut, şi cu ceva noroc pe domnişoare. Cum în acea fatidică zi de august satul era părăsit (şi fie vorba între noi, chiar dacă ar fi fost domnişoare, nu s-ar fi întâmplat nimic din ceea ce se contura în imaginaţiile lor perverse), Dumnealui cu cei 3 amici s-au hotărât să bea de parcă nu ar exista ziua de mâine. Ajunşi la faţa locului însă, au realizat că de fapt nu au chef nici să se îmbete, lăsându-l doar pe băiatul fălcos cu ochelari să consume ţuică mexicană în cantităţi mari. Paradoxal însă, la întoarcere, băiatul cu ochelari a fost singurul care a reuşit să descuie poarta. Între timp, Dumnealui primeşte un apel pe telefonul mobil franţuzesc, pe care-l avea pe atunci în posesie: era taman bătrânul său tată, pe care-l ştia în concediu în regatul lui Verde, Alb şi Roşu Împărat. Spre stupefacţia Dumnealui, tatăl îl anunţa că de fapt plecase pe meleaguri civilizate, în marele nord alb.

FINE PRIMO TEMPO

SECUNDO TEMPO

A trecut un an, şi Dumnealui a cunoscut-o pe Dumneaei (sau Dumneaei pe Dumnealui, luaţi-o cum vreţi), urmând să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, probabil.

Doi ani mai târziu, Dumnealui se trezeşte să meargă la pet shop să dea nişte peşti la schimb. Dar nu apucă să iasă din casă, că sună la uşă: un pachet de la DHL. Înăuntru nişte formulare de rezidenţă pentru marele nord alb. Dumnealui profită de ocazie şi primeşte o viză de rezidenţă.

FINE SECUNDO TEMPO

Actul III: The itchy ass will need fingers

Anii au trecut, Dumnealui a vizitat marele nord alb, şi a cerut-o pe Dumneaei. Dumneaei a acceptat şi se pregăteau de o mare însurătoare, ca în basmele cu Harap Alb, Albă ca Zăpada şi Rumpelstilzchen, care să dureze 7 zile şi 7 nopţi.

Într-o oarecare zi de început de mai, când cireşele începuseră să se coacă, le-a copt şi lor mintea o idee – Dumnealui s-o ducă pe Dumneaei pe un armăsar înaripat, să viziteze marele nord alb înainte de a se stabili acolo. Zis şi făcut, au chemat-o pe zâna cea bună să-i facă Dumneaei invitaţie şi totul a mers ca pe roate… până azi, când Dumneaei s-a întâlnit cu Ghionoaia. Ghionoaia, frustrată şi invidioasă foc, a luat decizia că Dumneaei nu are ce căuta în marele nord alb, şi i-a interzis să plece din ţinutul blestemat. Cel puţin nu până când nu pleacă Dumnealui să lucreze pe minimum $30.000/an ca să o poată chema şi pe ea. The itchy ass will need fingers, not a kick on the shin.

Epilog

Dumneaei e pe drum spre casă, oarecum tristă sau dezamăgită. Ghionoaia a scăpat de data asta, dar Dumnealui e dispus să angajeze mercenari să-i taie capul acestei arătări. Asta în timp ce se gândeşte cum să se angajeze cât mai repede în marele nord alb, ca să o poată lua pe Dumneaei cu el, şi să lase amândoi în urmă tot ţinutul blestemat al Ghionoaielor şi Spânilor.