Mi-am dat seama că îi admir şi uneori chiar îi invidiez pe cei care sunt mereu veseli. Nu îi deranjează nimic, şi fie dracul cât de negru, ei par să n-aibă nici o grijă. Toleranţa este cuvântul de bază. Pe de altă parte, stau şi mă gândesc: câte persoane pe care nu le-a călcat nimic niciodata pe nervi au realizat ceva demn de menţionat? Persoanele astea sunt mediocre. (Exemplu de mediocritate: o nevastă, 2 copii, un câine, o slujbă stabilă, un frigider abţibilduit şi o Dacia 1300 albastră).
Pe de altă parte toţi care au făcut ceva, fie bine, fie rău, au fost deranjaţi de ceva şi au vrut să aducă schimbarea. Cu toate astea nu ar fi reuşit niciodată fără categoria de oameni mediocri, care fie că o duceau bine, fie rău, au refuzat să se simtă lezaţi de ideile reformatorilor, preferând să trăiască în negare şi să le facă acestora pe plac.
E nobil deci să fii mediocru?