Category: Muncile lu’ pește

Azi eram la lucru. De fapt ieri. Posturile se posteaza la data Romaniei, ca nu am schimbat inca pe server, deci cam toate s-au intamplat cu o zi inainte. Sa continuam.

Azi eram la lucru. Si stateam la lumina neonului prefacandu-ma interesat, cu o fereastra de SQL Server pornita, una de Visual Studio si una de Visual Sourcesafe. Si cum ma obosea pe mine flicarul alburiu al neonului s-a facut ora pranzului. Am iesit afara la o plimbare, sa-mi mai clatesc ochii.

Cum compania e in mijlocul pustietatii, m-am invartit in jurul cladirii si am aflat ca in aceeasi cladire mai sunt, printre altele, o cafenea de truckeri, un club de striptease si un service auto. Mmm, si ma mir ca nu am lumina naturala. In fine. Plimbandu-ma eu asa pe la soare ca un soparl ce sunt, m-am oprit la un moment dat si am avut o revelatie: Ce futaiu’ fac io aici?

Nota 1: Ce futaiu’ fac io aici = traducere libera din engleza, ca de cand sunt aici evit sa folosesc engleza cand vorbesc/scriu in romana mai rau decat inainte, ca sa nu par jenant cum sunt atatia altii care-si uita limba. Desi oamenii astia merita un post al lor, ca imi lasa impresia ca de fapt n-au vorbit niciodata ca lumea romana.

Nota 2: Poate va intrebati care-i problema mea cu soarele. Problema mea cu soarele si lumina naturala e ca a mea camera din Timisoara are o juma de perete de geamuri spre sud. Computerul e la geam, si cum lucram eu zi de zi an de an de acolo, iarna eram bronzat ca tractoristii. Iar acum sunt intr-un loc unde nu am nici macar lumina, darmite razele soarelui sa-mi paseze energie, si la fiecare sfarsit de zi sunt frant chiar daca nu am facut absolut nimic.

Deci, ce futaiu’ fac io aici?

Sunt unii care stau ani de zile si asteapta viza de Canada. Eu nu am asteptat deloc.
Sunt unii care odata ajunsi aici asteapta luni si luni de zile sa se angajeze, si atunci se intapla de regula prin recomandarea unui cunoscut. Nu a fost cazul meu.

Totul mi-a fost servit pe tava. Recunosc, cam toata viata am avut noroc, s-a ajuns pana la chiar a mi se zice, de nevasta-mea si de prieteni “Ba, tu realizezi cat noroc ai de fapt?”. Problema este ca trebuie sa-ti si accepti norocul. Degeaba am eu noroc acum, cand eu nu-l percep ca fiind noroc. Clar, mi-am gasit de lucru, chiar oarecum in domeniu, dar nu e ceea ce vreau. Va spun din experienta ca norocul ti-l si faci intr-o oarecare masura. Exista factorul aleator, haosul, neasteptatul, care-ti da scanteia de noroc, dar apoi TU trebuie sa faci si sa intretii focul. Eu asta am facut-o toata viata prin calitatile mele sociale pe care le-am exploatat la maxim, prin tehnica prin invaluire (sunt un expert in aceasta sarlatanie), si, de ce sa nu recunosc, prin munca. Dar pentru toate astea e nevoie de motivatie.

Imi amintesc cand m-am apucat in 2003 de olandeza, ne tot zicea proful cam la jumatatea primului an, ca totul depinde de motivatie. Daca nu esti motivat pur si simplu n-o sa mearga. Cu olandeza la mine, dupa primul an, motivatia a fost ‘daca tot am ajuns pana aici, de ce sa renunt?’ si am continuat pana la capat. Dar totusi motivatia era acolo, aveam cativa colegi super si rezultate bune fara un stres exagerat. Singurul sacrificu pe care l-am facut a fost ca nu am iesit vinerea in oras timp de 2 ani pentru ca sambata la 9 aveam intre 2 si 5 ore de olandeza.

Aici motivatia nu exista. Sacrificiile sunt destul de mari, nu ti-e tot una sa lasi familie, prieteni si locuri cunoscute in urma fara a avea un scop precis si bine definit. Nu sunt sigur ca vreau sa traiesc aici. Am intalnit romanii din Canada, si de regula (cu foarte mici exceptii) se impart in 2 (doua) categorii: inginerii frustrati si copiii cu crize de identitate despre care scriam mai demult. Eu nu fac parte din nici o categorie. Nici Emilia. Je personal sunt un melanj de trasaturi: rebel dar si putin conformist, cu picioarele pe pamant dar si putin artist. Nu ma pot inscrie intr-un tipar. Adica teoretic as putea, dar nu se suprapune cu nici unul intalnit aici. Am venit aici cu o convingere puternica, si desi mi-au iesit pana acum absolut toate pasentele, simt ca nu apartin de locul asta si in momentul de fata imi pare ca probabil nu o voi face niciodata. Se pare ca sunt mai roman decat credeam.

Am avut deci aceasta revelatie. Atunci insa a intervenit ratiunea si am realizat ca si daca m-as intoarce in Romania ar trebui sa lucrez pe bani putini (sau sa stau sa caut o noua firma straina pentru care sa lucrez), m-as izbi din nou de badarania tipic romaneasca, de lipsa desavarsita a calitatii serviciilor si de mafiile locale din fiecare domeniu. Mi-am dat seama ca e prea devreme sa ma exprim, desi cu jobul e cam clara situatia. Daca nu-mi place de la inceput, cand nu am mare lucru de facut, nu va deveni cu nimic mai bun in timp. Mi se pare absolut hilar sa realizez ca toate frustrarile mele actuale mi se trag din lipsa luminii naturale, a colegilor misto, dar mai ales din cauza dress code-ului penibil pe care trebuie sa-l urmez.

Momentan a intervenit ratiunea. Dar ratiunea se simte tot mai obosita, fiind sub efectul halucinogen al sentimentelor si al impulsurilor rebele la care nu sunt dispus sa renunt. Pentru ca cei mai interesanti oameni pe care i-am cunoscut, indiferent de varsta, nu se imbracau la costum si nu se incadrau in tiparul penibil al albinutei de 8 la 4 sau 9 la 5. Daca ma pui sa lucrez intr-un mediu pe care nu-l accept voi fi obosit si neproductiv. Ramasitele anarhice din mine ii vor trage mai devreme sau mai tarziu o bata peste cap ratiunii, care va cadea in inconstienta. Si stim cu totii ce naste somnul ratiunii… Nu, nu neaparat monstri. Dar inconstienti care actioneaza sub impulsul instinctului si al sentimentelor care au adormit ratiunea, cu siguranta.