Category: Cugetări profunde

Mi-am dat seama că îi admir şi uneori chiar îi invidiez pe cei care sunt mereu veseli. Nu îi deranjează nimic, şi fie dracul cât de negru, ei par să n-aibă nici o grijă. Toleranţa este cuvântul de bază. Pe de altă parte, stau şi mă gândesc: câte persoane pe care nu le-a călcat nimic niciodata pe nervi au realizat ceva demn de menţionat? Persoanele astea sunt mediocre. (Exemplu de mediocritate: o nevastă, 2 copii, un câine, o slujbă stabilă, un frigider abţibilduit şi o Dacia 1300 albastră).
Pe de altă parte toţi care au făcut ceva, fie bine, fie rău, au fost deranjaţi de ceva şi au vrut să aducă schimbarea. Cu toate astea nu ar fi reuşit niciodată fără categoria de oameni mediocri, care fie că o duceau bine, fie rău, au refuzat să se simtă lezaţi de ideile reformatorilor, preferând să trăiască în negare şi să le facă acestora pe plac.
E nobil deci să fii mediocru?

Sărbătorim! Am mai găsit un lucru care mă calcă pe nervi: imnul naţional.
Românilor le place să se lamenteze, iar imnul nu face nici o excepţie. În ritmurile unui marş funebru, “Deşteaptă-te române” descrie cât de grozavi au fost românii şi cât de mult au suferit, săracii. Aşa sunt ei, preferă să privească înapoi decât înainte, pentru că înainte este necunoscut, iar românii sunt laşi.
Dacă luăm ca exemplu imnurile ţărilor civilizate, vom vedea că majoritatea sunt pe ritmuri plăcute, melodioase, alerte, şi cântă despre ţara lor în sine, nu despre nişte băşini care au trăit cu sute de ani în urmă, recte Mihai Viteazu, beţivanul Ştefan şi trădătorul Matei Corvin. Pe ăsta nu-l voi ierta pentru episodul cu Țepeş. Şi să nu uităm de imnul Uniunii Europene.
De ce nu au putut folosi în continuare “Trei culori”, cu versurile originale? “Trei culori” era mult mai cool decât “Deşteaptă-te române”, cum era Ciprian Porumbescu mai cool decât Anton Pann. Sau din partea mea “Hora unirii”. Sau “Treceţi Batalioane Române, Carpaţii”. Care ai ales, bă, “Deşteaptă-te române”? Unde te ascunzi, vierme?!

De ce oare, de fiecare dată când mă sună cineva şi eu dorm, mă prefac – inconştient – că de fapt nu dormeam. Inclusiv când sunt întrebat “Dormeai?”, răspund că “nu, moţăiam”.
E cel mai cretin lucru pe care-l pot face. Şi de aia tot îl fac. E mult mai simplu să zic “Da dom’le, dormeam!”, şi persoana respectivă nu mă va mai suna la ora respectivă.
Poate că e din cauza că încerc să nu-i fac pe ăia care mă sună să se simtă penibil. Cu toate astea eu nu mă simt penibil când sun pe cineva şi dormea în afara orelor la care lumea doarme de obicei.
Şi atunci, dacă eu nu mă simt penibil când interlocutorul îmi zice că dormea… de ce nu le zic şi eu ăstora că dormeam?