Category: Cugetări profunde

Din păcate obţinerea unei vize e la latitudinea unei singure persoane, nu a unei comisii, cum consider eu că ar fi firesc. Dacă persoanei ăleia nu-i place mecla ta, sau s-a trezit cu faţa la cearşaf, nu primeşti viză. Uite aşa a păţit azi şi Emilia. Cucoana aia a considerat că eu mi-am asumat riscul de a sta departe de gagică-mea când am devenit rezident. No shit, fuck you, cucoană.

Am hotărât scrierea episodului sub formă de povestire, ca să fie mai interesant şi să mă descarc puţin.

Într-o zi de vară a anului 2000, Dumnealui era la munte, la Gărâna, cu prietenii săi apropiaţi, puşi, la fel ca şi Dumnealui pe fapte mari. Mai exact pe băut, şi cu ceva noroc pe domnişoare. Cum în acea fatidică zi de august satul era părăsit (şi fie vorba între noi, chiar dacă ar fi fost domnişoare, nu s-ar fi întâmplat nimic din ceea ce se contura în imaginaţiile lor perverse), Dumnealui cu cei 3 amici s-au hotărât să bea de parcă nu ar exista ziua de mâine. Ajunşi la faţa locului însă, au realizat că de fapt nu au chef nici să se îmbete, lăsându-l doar pe băiatul fălcos cu ochelari să consume ţuică mexicană în cantităţi mari. Paradoxal însă, la întoarcere, băiatul cu ochelari a fost singurul care a reuşit să descuie poarta. Între timp, Dumnealui primeşte un apel pe telefonul mobil franţuzesc, pe care-l avea pe atunci în posesie: era taman bătrânul său tată, pe care-l ştia în concediu în regatul lui Verde, Alb şi Roşu Împărat. Spre stupefacţia Dumnealui, tatăl îl anunţa că de fapt plecase pe meleaguri civilizate, în marele nord alb.

FINE PRIMO TEMPO

SECUNDO TEMPO

A trecut un an, şi Dumnealui a cunoscut-o pe Dumneaei (sau Dumneaei pe Dumnealui, luaţi-o cum vreţi), urmând să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, probabil.

Doi ani mai târziu, Dumnealui se trezeşte să meargă la pet shop să dea nişte peşti la schimb. Dar nu apucă să iasă din casă, că sună la uşă: un pachet de la DHL. Înăuntru nişte formulare de rezidenţă pentru marele nord alb. Dumnealui profită de ocazie şi primeşte o viză de rezidenţă.

FINE SECUNDO TEMPO

Actul III: The itchy ass will need fingers

Anii au trecut, Dumnealui a vizitat marele nord alb, şi a cerut-o pe Dumneaei. Dumneaei a acceptat şi se pregăteau de o mare însurătoare, ca în basmele cu Harap Alb, Albă ca Zăpada şi Rumpelstilzchen, care să dureze 7 zile şi 7 nopţi.

Într-o oarecare zi de început de mai, când cireşele începuseră să se coacă, le-a copt şi lor mintea o idee – Dumnealui s-o ducă pe Dumneaei pe un armăsar înaripat, să viziteze marele nord alb înainte de a se stabili acolo. Zis şi făcut, au chemat-o pe zâna cea bună să-i facă Dumneaei invitaţie şi totul a mers ca pe roate… până azi, când Dumneaei s-a întâlnit cu Ghionoaia. Ghionoaia, frustrată şi invidioasă foc, a luat decizia că Dumneaei nu are ce căuta în marele nord alb, şi i-a interzis să plece din ţinutul blestemat. Cel puţin nu până când nu pleacă Dumnealui să lucreze pe minimum $30.000/an ca să o poată chema şi pe ea. The itchy ass will need fingers, not a kick on the shin.

Epilog

Dumneaei e pe drum spre casă, oarecum tristă sau dezamăgită. Ghionoaia a scăpat de data asta, dar Dumnealui e dispus să angajeze mercenari să-i taie capul acestei arătări. Asta în timp ce se gândeşte cum să se angajeze cât mai repede în marele nord alb, ca să o poată lua pe Dumneaei cu el, şi să lase amândoi în urmă tot ţinutul blestemat al Ghionoaielor şi Spânilor.

23°C

…în toiul nopţii. Yaaaaay, a venit vara!

Bă, mai citeşte cineva pe-aici sau pot să mă apuc să scriu porcării?

Habarnam e cool, nici nu se discută. Toţi care au citit cartea asta în copilărie şi-o amintesc. Doar că, cu toate că şi lor li se părea personajul lui Nosov cool, mulţi au optat pentru alte modele. În loc să-l urmeze pe antiheld-ul tipic, care întruchipează lenea, misoginismul, minciuna şi dezinteresul pentru obiecte şi/sau locuri, dar care în acelaşi timp reprezintă sinceritatea şi lipsa răutăţii umane, au decis că e mai bine să urmeze eroi gen Harap Alb sau Făt Frumos, care luptă pentru o cauză proprie, considerată de ei nobilă, plini de mândrie arogantă şi ipocrizie, şi care calcă şi pe cadavre pentru a-şi atinge ţelurile măreţe. Ăştia cică sunt băieţii buni prin definiţie.

Eu unul vreau să cred că sunt măcar puţin un Habarnam.

Prima oară când am avut gagică de ziua îndrăgostiţilor a fost prin ’98. Phuai, eram cel mai tare.

Anul următor (sau în 2000, chiar nu mai ştiu) am fost cu un coleg la un suc, pentru că eram singurii fără pereche. Chelneriţa a făcut băşcălie de noi, bineînţeles.

În 2001 a fost oribil pentru că i-am dat unei alteia papucii cu câteva zile înainte, că citisem pe net că dacă tipa e deranjată psihic nu e bine să o laşi baltă de sărbători sau de ziua ei, iar ziua ei se apropia cu paşi repezi. Am uitat de Valentine’s day (greşeala mea) şi a trebuit să asist la o scenă penibilă cu istericale în public.

În 2002 eram deja om la casele mele (de fapt în devenire), da’ dumneaei avea examen. Ca atare i-am luat o cutie de Rafaello şi un trandafir, mie vreo 2-3 beri, iar în timp ce ea mânca dulciuri şi învăţa, eu m-am îmbătat muci şi m-am culcat.

Nu mai ştiu ce a fost în 2003 şi 2004, dar într-unul din ani eu am fost la ski iar ea avea examen.

În 2005 n-am făcut absolut nimic. Din cauza experienţelor menţionate mai sus, am renunţat la sărbătorirea zilei ăsteia.

Anul ăsta vreau să rezum totul la rândurile astea şi poza de mai jos.

Oare să zic măcar un “Happy Valentine’s day”, sau să reneg definitiv sărbătoarea asta de căcat, importată de la porcinele capitaliste?

Can’t you see you’re just not the girl for me?
I know it might be wrong but I’m in love with Stacy’s mom.

Uitasem, şi era cazul să-mi autoamintesc, nu de alta.
[later edit, după o oră de reflectare]: Au trecut 2 ani de atunci, oare Stacy cum of fi arătând? Potenţial avea.

Am un nou hobby trecător: să citesc blogurile unor persoane necunoscute.
Astfel citeam în blogul unui tip că vrea să-şi cumpere o pisică. Iar atunci m-a frapat: nu mi-am imaginat niciodată că pisicile se pot cumpăra. Trăiam cu impresia că pisicile sunt nişte animale sălbatice care trăiesc prin oraşe şi care pot fi domesticite cu uşurinţă. Nu cunosc pe nimeni care să fi dat bani pe o pisică. Vrei pisică? Ieşi afară şi pisăi de 3 ori, şi ai 20 din care să-ţi alegi. Sau apelezi la un prieten al cărui pisică a scăpat într-o noapte iar acum are undeva în jur de 10 mâţi. Şi totul e gratis.
Dar nu doar din acest motiv e bine să-ţi iei pisică decât să-ţi cumperi. Pisicile nu sunt ca şi câinii. Personal, m-am înţeles aproape cu toţi câinii pe care i-am avut sau pe care i-am întâlnit. Câinii sunt prin natura lor simpatici, excepţie făcând doar cei cu stăpâni idioţi care i-au educat aiurea (fie isterici, fie agresivi). Pisicile în schimb sunt animale perverse, nesimţite şi profitoare. Iar eu din câte am întâlnit, m-am înţeles doar cu 3, şi anume:

Kati, ze fat bastard

Codilă cel fără de coadă, care salivează de fiecare dată când mă vede, în expectativa granulelor pisiceşti

Văcăroiu, pisica câine, care orice aş face e pe lângă mine.

De aia e mai bine să cunoşti mâţa înainte de a o lua. QED.

Eh, poftim. Având în vedere că era cazul să fac iar pe moşu’ am rămas iar fără bani, la două zile după ce am luat salariul. Anul ăsta a fost un moş mai înstărit puţin şi mi-am luat şi eu o geacă. În care să mă îmbrac când voi munci de sărbători că nu mai am leu nici pentru Revelion. Nu-i nimic, poate câştig un VW Golf.

Oricum, am ajuns la concluzia că Moş Crăciun ăsta e cam prost: tot anul lucrează ca manager la fabrica de jucării, trebuie să suprime violent sau prin vorbă bună revoltele şi grevele elfilor, trebuie să îngrijească renii, să repare sania, să supravegheze mucoşii ca să vadă care-i rău şi care-i cuminte, să facă reclame la Coca-Cola, să apară din când în când filme, şi aşa mai departe. Ca să nu mai amintesc de treburile de prin casă şi de Mrs. Claus. Sau de vremurile când avea concurenţă în persoana lui Moş Gerilă. Vă zic eu, Moşu’ lucrează din greu şi nu mulţi ar face faţă stresului. În plus, trebuie să fie şi gras, ceea ce presupun că e destul de greu cu atâta muncă. Ia să vedem ce face Moşu’ într-o zi de vară de exemplu:

06:30 – trezirea, îmbrăcare, spălat pe dinţi
07:00 – hrănirea renilor
07:15 – curăţarea grajdurilor
08:00 – deschiderea fabricii
09:00 – telefon la complexul de locuinţe al elfilor
09:05 – preinfarct cauzat de a treia grevă a acestora pe săptămâna în curs
09:30 – ajunge ambulanţa
10:00 – Moş Crăciun e restabilizat
10:30 – încep negocierile cu elfii
12:45 – elfii sunt de acord să-şi reia activităţile fără a li se fi satisfăcut vreo cerinţă
13:00 – elfii îşi reiau activităţile
13:01 – elfii realizează că sunt în pauza de masă
14:00 – elfii îşi reiau activităţile
17:00 – se încheie ziua de muncă şi Moş Crăciun merge acasă
17:30 – Moşu’ ia cina
20:00 – termină de mâncat
20:05 – vizualizare a înregistrărilor cu copiii din toată lumea
23:45 – ultima înregistrare. Moşu’ se spală pe dinţi şi se îmbracă în pijama
00:00 – zZzZz

Şi ca să revin la subiect: 24 decembrie e cea mai încărcată zi din an pentru grasul îmbrăcat în roşu. Dă cadouri (sau cărbuni) tuturor, şi ajunge acasă extenuat la o hoardă de elfi nemulţumiţi care i s-au căcat pe verandă în semn de protest. Şi acum să vedem de ce e prost: dacă el face cadouri tuturor, lui cine să-i facă? Vă zic eu, Moş Crăciun nu primeşte nici cadouri, nici bani. Doar, ocazional, fursecuri şi lapte. De aceea, Moşu’ e cam prost, q.e.d.
Şi nu, nici gagicile mişto care nu mai au fursecuri şi lapte nu compensează.

Sărbători fericite tuturor, inclusiv lu’ Moş Crăciun, amărâtul.

Joi, vineri, sâmbătă… Christmas party la firmă, cu început timid şi încheiere explozivă. De mâine iar la lucru o săptămână, urmată de sărbători şi un nou an. Iar acum sunt într-o fază de genul “a mai trecut un an” şi eu ce mă-sa am făcut? Clar, am făcut destule, dar suficiente?
La un moment dat zicea cineva:
Careful what you wish you may regret it
Careful what you wish you just might get it
şi eu, eu cred că aşa e.