Ca sa nu mai scriu doar strict la subiect despre cele intamplate mie, as vrea sa aberez oarecum in legatura cu aceste fapte, despre timp. Poate v-ati dat seama, poate nu, dar… ba frate, ce zboara timpul!
Iar e decembrie in curand, si intr-o luna vom fi in 2007 si va mai fi trecut un an. Si parca ieri ramasesem perplex si scarbit cand auzisem imnul Romaniei pe ritmuri de manele. Ma simt de parca pantofii pe care ii aruncam acum un an i-am purtat doar acum o saptamana. Iar Revelionul din 2004/2005 petrecut la tara a fost luna trecuta, chiar inainte de Halloween. Toate amintirile ultimilor 5 ani sunt atat de vii incat parca nu ar fi trecut sute si mii de zile de la intamplarea lor. Si totusi am simtit cum s-a scurs timpul. Parca as scrie in blog dintotdeauna si nu-mi mai imaginez cum era viata pre-Emilia. De ce pare timpul sa fi zburat atat de repede si in acelasi timp sa fi durat o vesnicie?
Am gasit de-a lungul vremii mai multe teorii, de la una aberanta cu dezaxarea pamantului de pe orbita si accelerarea timpului in mod real din acest motiv, pana la cea mai plauzibila, conform careia timpul trece tot mai repede pe masura ce imbatranesti. Exemplificand, pentru un copil de 5 ani, un an reprezinta 20% din intreaga sa viata, pe cand pentru un adult acest procent scade semnificativ cu fiecare an, si deci scade si importanta fiecarui an, fiind perceput mai scurt. Oarecum logic.
Un alt fapt e ca timpul zboara cu atat mai incet cu cat te plictisesti mai tare. Imi amintesc de interminabilele ore de 45 de minute din liceu, sau si mai rau, de orele de Nachsitzen la idiotul de Klein care parca durau cat tot restul zilei.
Problema mea cea mai mare e ca mai nou timpul zboara si cand nu fac nimic. Ce-i drept, au trecut cred ca ani de cand nu am mai raspuns la intrebarea “Ce faci?” cu “Ma plictisesc”. Intre timp consider plictiseala drept un lux, de care foarte rar ma pot bucura.
Ne vedem raspoimaine deci, la sfarsitul lui martie, in Timisoara. 🙂
Acum, la 2 noaptea, subsemnatul se chinuie sa se impace cu ideea ca peste 2 zile pleaca in Canada, avand biletul de intoarcere pe la sfarsitul lui martie, si asta doar daca isi va putea lua concediu (si asta daca, evident, isi va gasi o slujba care sa-i convina). Asta in vreme ce gagica cea devenita nagging -but uniqueinagoodkindofway- wife ramane aici. Nu poate zbura inca in Canada, de aceea e nevoit subsemnatul sa prepare terenul. 
La intoarcerea din Tenerife a trebuit sa petrec cateva ore in Bucuresti. Spre deosebire de majoritatea banatenilor, ceea ce ma enerveaza cel mai mult la acest oras nu sunt oamenii care s-au dovedit a nu fi asa cum se zvoneste pe la noi (cel putin nu cei pe care i-am cunoscut personal), ci faptul ca parca nici un caine nu e purtator de lesa. Bai, zici ca nu s-a inventat asa ceva in capitala Romaniei. Nu e suficient ca hoarde de jigodii bantuie orasul peste tot, dar pana si cainii cu stapan sunt liberi sa se plimbe unde vor. In plus, Bucurestiul e plin de cacat, la propriu. Trebuie sa ai mare grija pe unde calci ca e rahat de caine la tot pasul. Poate bucurestenii ar trebui admirati ca mari iubitori de animale.