Yes he does.
Da, domnii mei… Concertul Billy Idol a trecut, si a fost mai misto decat indrazneam macar sa visez. Drumul spre Bucuresti si aventurile de pe acolo nici nu are sens sa le mai povestesc, pentru ca palesc in comparatie cu ceea ce s-a intamplat la concert.
Am ajuns la arenele romane cu o ora inainte de deschiderea portilor. Nu era nimeni acolo, iar din interior se auzea Billy Idol facand repetitii pentru concert, ceea ce mi s-a parut absolut admirabil si ceea ce garanta ca nu va intarzia ca alte vedete cu fiţe. Cum nu prea era lume, baietii cu organizarea au taraganat deschiderea cu mai bine de o ora, si in final s-a intrat pe la 7:30. Seara. Decent, fara inghesuiala, doar ca nu am putut lua camera foto cu mine. Ca atare am ascuns-o in parc, de unde am recuperat-o dupa concert.
Am prins loc in fata scenei, ca nu se inghesuia lumea. VIP-urile cu biletele de 150 RON au luat teapa, ca VIP inseamna la tribuna, la distanta de scena, dar cu o vedere buna spre aceasta. In occident cele mai scumpe bilete sunt cele de langa scena, dar astea sunt detalii inutile. Si atunci, cu 15 minute inainte de ora la care trebuia sa inceapa concertul, s-a auzit melodia pe care intra Green Day pe scena la concerte. Si au aparut ZOB. 😀
Eu sunt fan ZOB, dar de data asta au fost destul de caraghiosi. Mosu si Lonti aveau niste camasi negre, unul cu cravata galbena, unul cu cravata rosie, imitand usor outfitul lui Billie Joe, doar cu cravate groase si scurte care nu le stateau nicicum. Vlase era blond si a refuzat sa mai dea duma cu Tudor Chirila, spre dezamagirea mea. 🙂 Nu au reusit sa puna lumea in miscare, fiind total eclipsati de ceea ce urma sa vina, dar mie mi-au placut oricum.
La 10 minute dupa ZOB intra pe scena Billy Idol, pe Super Overdrive, exact cum imi imaginasem ca va incepe. Delir. Noi in primul rand, fleciti de gard de cei veniti din spate. Super Overdrive, Dancing With Myself si urmeaza Flesh For Fantasy, primul moment de interactiune cu domnul Idol, care a considerat drept oportun sa-i cante taman Emiliei melodia. L-am expediat, spre stupoarea Emiliei si spre distractia lui Junea, care a comparat momentul cu cel din ’99 din deschidere de la Metallica, cand i-am aratat muie solistului de la Monster Magnet si a urmat un scandal de proportii, deoarece dumnealui mi-a raspuns, iar publicul a crezut ca lor li se adreseaza. Revenind in 2006, Billy nu s-a suparat, si ceva mai incolo a aruncat inspre noi un băţ de toba. Pe care l-am prins, of course, si pe care l-am bagat urgent in pantaloni, deoarece niste suparati din spate ar fi vrut sa-l prinda ei. Dar stupoare, batul nu era nicaieri, probabil scapase pe jos si fusese calcat de public. Right.
Mai incolo a coborât de pe scena, tot primul rand a dat mana cu el, si ceva mai incolo a prins si Junea un bat. Misto in primul rand, ce mai.
Ciudat a fost ca de pe Devil’s Playground a cantat doar Super Overdrive si Scream. Dar nu conteaza, a cantat toate piesele clasice, si niste coveruri (care sunau excelent) dupa Mungo Jerry si Van Halen. Steve Stevens e ultra-gay, mai gay chiar decat micul gay de la Depeche Mode. Care, in caz ca ati uitat, este un etalon al gay-ismului. 😛 Dar e inuman ce face cu chitara aia, si ii voi ierta gayitatea de aceasta data. Lui Steve, nu micului gay de la Depeche Mode.
Voi reveni cu poze facute cu telefonul lui Dronca, si eventual cu niste filmari de la juma de metru, realizate cu acelasi telefon.
Diverta e de departe cea mai penibilă reţea de magazine din România;
Într-o zi de vară a anului 2000, Dumnealui era la munte, la Gărâna, cu prietenii săi apropiaţi, puşi, la fel ca şi Dumnealui pe fapte mari. Mai exact pe băut, şi cu ceva noroc pe domnişoare. Cum în acea fatidică zi de august satul era părăsit (şi fie vorba între noi, chiar dacă ar fi fost domnişoare, nu s-ar fi întâmplat nimic din ceea ce se contura în imaginaţiile lor perverse), Dumnealui cu cei 3 amici s-au hotărât să bea de parcă nu ar exista ziua de mâine. Ajunşi la faţa locului însă, au realizat că de fapt nu au chef nici să se îmbete, lăsându-l doar pe băiatul fălcos cu ochelari să consume ţuică mexicană în cantităţi mari. Paradoxal însă, la întoarcere, băiatul cu ochelari a fost singurul care a reuşit să descuie poarta. Între timp, Dumnealui primeşte un apel pe telefonul mobil franţuzesc, pe care-l avea pe atunci în posesie: era taman bătrânul său tată, pe care-l ştia în concediu în regatul lui Verde, Alb şi Roşu Împărat. Spre stupefacţia Dumnealui, tatăl îl anunţa că de fapt plecase pe meleaguri civilizate, în marele nord alb.
A trecut un an, şi Dumnealui a cunoscut-o pe Dumneaei (sau Dumneaei pe Dumnealui, luaţi-o cum vreţi), urmând să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, probabil.
Într-o oarecare zi de început de mai, când cireşele începuseră să se coacă, le-a copt şi lor mintea o idee – Dumnealui s-o ducă pe Dumneaei pe un armăsar înaripat, să viziteze marele nord alb înainte de a se stabili acolo. Zis şi făcut, au chemat-o pe zâna cea bună să-i facă Dumneaei invitaţie şi totul a mers ca pe roate… până azi, când Dumneaei s-a întâlnit cu Ghionoaia. Ghionoaia, frustrată şi invidioasă foc, a luat decizia că Dumneaei nu are ce căuta în marele nord alb, şi i-a interzis să plece din ţinutul blestemat. Cel puţin nu până când nu pleacă Dumnealui să lucreze pe minimum $30.000/an ca să o poată chema şi pe ea. The itchy ass will need fingers, not a kick on the shin.
Dumneaei e pe drum spre casă, oarecum tristă sau dezamăgită. Ghionoaia a scăpat de data asta, dar Dumnealui e dispus să angajeze mercenari să-i taie capul acestei arătări. Asta în timp ce se gândeşte cum să se angajeze cât mai repede în marele nord alb, ca să o poată lua pe Dumneaei cu el, şi să lase amândoi în urmă tot ţinutul blestemat al Ghionoaielor şi Spânilor.
