Acum o lună am fost la un workshop pentru facultă. Când ne-am întors, având în vedere că profesorii aveau să mai rămână acolo, ne-am plătit biletele din propriile buzunare. Şi acum aşteptăm decontarea.
Alaltăieri primesc un SMS de la un fost coleg – bă, du-te şi-ţi ia banii. Cu chiu cu vai mă îmbrac şi o iau prin frig către casieria faculăţii. Moment în care îmi pică fisa că în mesaj era specificat să merg la casieria universităţii, nu cea a facultăţii. Ia-o înapoi prin “lapoviţă şi nisoare”, vorba Romicăi Jurca, înjurând (ca de obicei) printre dinţi. Uneori mă trezesc întrebându-mă pe cine înjur eu de fapt, atunci când eu sunt de vină.
Ieri o iau de la capăt, şi cu forţe noi şi cu automobil merg la casieria universităţii. O baba ciufută se uită printr-o gaură din uşă (ca la bulău) la mine şi mă întreabă ce-mi trebe. În momentul ăla m-am enervat. De obicei treceam cu vederea fazele astea pentru că mă gândeam că probabil au o pregătire superioară mie, dar acum nu mai e cazul. Eu sunt intelectual şi ea stă şi se scobeşte în cur într-o casierie, cu o postliceală la bord şi asta doar eventual. I-am explicat pe acelaşi ton cu care mi se adresase ea mie ce-mi trebuie. Brusc, probabil dându-şi seama că nu sunt student (nu ştiu ce au cretinele astea cu studenţii), şi-a revizuit atitudinea, şi mi-a zis că nu are nimic pe numele meu şi să merg la compartimentul financiar. Acolo am aflat că cererea există, dar că nu e pe numele meu, ci pe numele persoanei care a depus cererea.
Şi atunci mi-am amintit că sunt în România şi că în sfârşit am pe cine să înjur.