Cum s-a făcut Habarnam actor

Și cum stăteam ieri alatăieri și frecam menta pe la lucru, nu știu cum îmi amintesc brusc că în 2000 am făcut reclamă la Timișoreana. Adică din aia, pe bune, la televizor. Depănând acele frumoaxe amintiri cu Mihi pe mibo mi-a venit idee de a le și nota pe hârtie că am remarcat că în ultima vreme am memoria tot mai scurtă, adică se cam șterg informații vechi.

Și uite așa se face că era o frumoasă zi de aprilie sau mai, în Anul Domnului 2000, și eu și cu prietenii mei eram flăcăi în floarea vârstei, la liceu. Și numai ce se face ora doișpe ziua și apare în pauză la noi în clasa Porodan, care experimenta pe la teatru în perioada aia (probabil să agațe gagici), că Bă, se face reclamă la Timișoreana la fabrica de bere și au nevoie de figuranți. Zis și făcut, ne luăm vreo 20 de inși din toate clasele și mergem la director să cerem învoire de la ultimele 3 ore ca să participăm la o acțiune de o importanță ieșită din comun a teatrului german.

Ajunși în Piața Romanilor în drum spre fabrica de bere, lui Porodan (care locuia în aceeași piață) îi vine nemaipomenita idee de a scurta drumul prin curțile unor case vechi. Acum fie vorba între noi, din Piața Romanilor până la fabrica de bere nu faci mai mult de 3 minute pe jos decât dacă te întâlnești eventual pe drum cu un cunoscut, dar am zis că o ști el ce o ști și ne-am luat după el. Câteva minute mai târziu, după ce intrasem în câteva curți numai ca să ne izbim de fundături și privirile mirate ale țiganilor care ocupau abuziv probabil acele incinte, ajungeam pe drumul obișnuit, prin Piața Traian la minunata fabrică de bere Timișoreana.

Acolo, ca la Hollywood. Reflectoare, camere de filmat, sunetiști, unul îmbrăcat în mascota Berilă, tot tacâmul. Și un regizor cu șapcă (poate nu avea șapcă, nu mai știu, dar așa e clișeul) care tare se mai bucura că i-au venit figuranții. Și cât ai zice pește, eram așezați cu toții la niște mese îmbelșugate cu mici calzi și bere rece. Poate o fi fost mai bună Timișoreana atunci decât acum sau poate că standardele noastre erau mai joase, cert e faptul că până a zis regizorul Motor! mesele noastre erau deja goale. Și de mici, și de bere. Doar niște resturi de pâine, muștar și scobitori tronau în fața noastră.

Tăiați! urlă regizorul (și nu vă mint, aparent chiar cuvintele astea se folosesc la filmări). Păi ce faceți mă? Vă filmez cu mesele goale? Hai, mai un rând. Și ni s-a mai adus un rând de mici aburinzi și bere rece.

Bun, acum luați fiecare câte o halbă în mână, și pe melodie, legănați-vă. În mod evident regizorul ne-a subestimat, că până a apăsat el play la casetofon să înceapă să ragă fals TIMIȘOREAAANA TIMIȘOREAAAAAAAAANAAA noi deja terminasem tura a doua de mici și halbele de bere erau și ele pe jumătate goale.

Tăiați, tăiați, tăiați! Hai să ne concentrăm puțin la filmare. Mai aduceți un rând de mici și bere. Și mai multă bere, să fie multe halbe pe mese. Chelnerițele s-au executat și spre fericirea (și mirarea) noastră a mai venit un rând de mici și bere. Dar se șmecheriseră. Berea era de data asta caldă. Dar cum noi eram deja destul de amețiți, nu ne-a deranjat în mod deosebit. Și fiind oarecum și sătui, am început să remarcăm alte detalii precum penibilismul mascotei Borâlă Berilă sau tembelismul melodiei, care urla necontenit din casetofonul Panasamnic – TIMIȘOREAAANA, TIMIȘOREAAAANAAAAA.

Motor! Tăiați! Motor! Tăiați! Tot așa am ținut-o timp de vreo 3 ore – ba că nu cântam și din voce, ba că era câte unul care se înclina de beție în direcția opusă, ba că erau unele halbe de bere goale. În fine, după încă un rând de mici (de data asta cruzi, ca să fie siguri că rămân pe masă) și bere caldă, filmările au luat sfârșit. De fericire că a scăpat de noi, regizorul ne-a mai dat și câte 100.000 de lei de căciulă și ne-a trimis acasă. Pe 4 cărări am ajuns și eu acasă, rupt de beat la 3:30 după-masa, sătul și obosit. Am băgat cornul în pernă și m-am trezit de-abia a doua zi, când trebuia să plec la școală, că filmarea avusese loc într-o marți sau miercuri.

Și a trecut vremea, și a venit și luna iunie și cu ea vacanța. Și numai ce stăteam eu după un prânz copios în bucătărie la bunică-mea și ce mi-e dat să văd la televizor? Reclama la Timișoreana! Berilă era acolo și mai ceva figuranți pe care-i știam din vedere, și… șiii… șiiiii… pentru o fracțiune de secundă, într-o scenă în care era filmată toată sala, în depărtare ne distingeam și noi, eu (ăla cu tricoul albastru), Junea și Balint și mai câțiva, și cu spatele la cameră restul colegilor, legănându-ne ca niște animale bete pe TIMIȘOREAAANA, TIMIȘOREAAAANAAAAA. Atât. Dulce a fost răzbunarea regizorului, atât de dulce pe cât scurtă cariera noastră de actori.